Marcel Mathiot: un învăţător de provincie, un nume necunoscut pâna la publicarea acestui jurnal, care a produs senzaţie la Paris în toamna lui 2008. Începând de la 16 ani, Mathiot, născut în 1910, a scris în fiecare zi a lungii sale vieţi o pagină de carnet, precedată de un titlu. După moartea lui, s-au gasit 60 de carnete, 21 600 de pagini, din care editorii au selectat însemnările ultimilor patru ani, combinându-le savant cu notaţii mai vechi.
În aceşti ani , după ce îşi pierde soţia, diaristul redevine, cum spune el însuşi, „celibatar“. Însemnările lui dezvăluie o viaţă sentimentală şi sexuală uluitoare pentru un nonagenar. „Marcel aparţinea Iubirii în sine, pe care o declina sub toate formele ei, de la marea iubire cu Hélène până la iubirea-complicitate intelectuală cu Lili. Dar cel mai mult ne uimeşte – pe noi, «tinerii» cititori – iubirea carnală cu Mado“, spune Philippe Delerm în prefaţă.
Jurnalul lui Mathiot nu se rezumă însă la confesiuni picante. El este mărturia gravă a unui om deosebit: epicurian, socialist romantic, „evitist“ , raţionalist şi ateu, dar nicidecum indiferent la suferinţa umană, fidel cititor al lui Montaigne, neconservator, ba chiar amator de schimbare, lucid, lipsit de prejudecăţi, tolerant, Marcel Mathiot pare a fi un „produs“ francez tipic. Având, în plus, ceva universal – şi rar: vocaţia fericirii. Poate că de aceea Marcel – veşnicul îndrăgostit, bătrânul amant – place femeilor şi place, de fapt, tuturor. Inclusiv cititorilor jurnalului său.
„Capodopera lui Marcel Mathiot e modul în care şi-a folosit timpul“, spun editorii carnetelor. S-ar putea spune ceva mai mult: capodopera lui Marcel Mathiot e însăşi viaţa sa, traită exemplar, până la capăt. Şi consemnată, din fericire, în paginile de faţă.
Marcel Mathiot: un învăţător de provincie, un nume necunoscut pâna la publicarea acestui jurnal, care a produs senzaţie la Paris în toamna lui 2008. Începând de la 16 ani, Mathiot, născut în 1910, a scris în fiecare zi a lungii sale vieţi o pagină de carnet, precedată de un titlu. După moartea lui, s-au gasit 60 de carnete, 21 600 de pagini, din care editorii au selectat însemnările ultimilor patru ani, combinându-le savant cu notaţii mai vechi.
În aceşti ani , după ce îşi pierde soţia, diaristul redevine, cum spune el însuşi, „celibatar“. Însemnările lui dezvăluie o viaţă sentimentală şi sexuală uluitoare pentru un nonagenar. „Marcel aparţinea Iubirii în sine, pe care o declina sub toate formele ei, de la marea iubire cu Hélène până la iubirea-complicitate intelectuală cu Lili. Dar cel mai mult ne uimeşte – pe noi, «tinerii» cititori – iubirea carnală cu Mado“, spune Philippe Delerm în prefaţă.
Jurnalul lui Mathiot nu se rezumă însă la confesiuni picante. El este mărturia gravă a unui om deosebit: epicurian, socialist romantic, „evitist“ , raţionalist şi ateu, dar nicidecum indiferent la suferinţa umană, fidel cititor al lui Montaigne, neconservator, ba chiar amator de schimbare, lucid, lipsit de prejudecăţi, tolerant, Marcel Mathiot pare a fi un „produs“ francez tipic. Având, în plus, ceva universal – şi rar: vocaţia fericirii. Poate că de aceea Marcel – veşnicul îndrăgostit, bătrânul amant – place femeilor şi place, de fapt, tuturor. Inclusiv cititorilor jurnalului său.
„Capodopera lui Marcel Mathiot e modul în care şi-a folosit timpul“, spun editorii carnetelor. S-ar putea spune ceva mai mult: capodopera lui Marcel Mathiot e însăşi viaţa sa, traită exemplar, până la capăt. Şi consemnată, din fericire, în paginile de faţă.